Puterea gândului

Puterea gândului. Rugăciunea ca putere a gîndului transformat, și mulțimea de gînduri din timpul rugăciunii ca manifestare a firii noastre pătimașe.

Oamenii au o putere nevăzută, profund simțită: puterea gândului. Gândurile ne influențează emoțiile, deciziile, comportamentul, dispozițiile și felul în care privim lumea. Ele pot deveni izvor de nădejde sau de teamă, de liniște sau de neliniște, de iubire sau de suferință, de credință sau necredință.

Însă puterea gândului capătă o dimensiune aparte atunci când omul începe a se ruga lui Dumnezeu. Atunci vedem două aspecte esențiale: rugăciunea ca putere a gîndului transformat; și mulțimea de gînduri din timpul rugăciunii ca manifestare a firii noastre pătimașe.

Rugăciunea nu este doar rostirea unor cuvinte. Este un dialog al sufletului cu Dumnezeu, o apropiere sufletească în care omul își deschide inima, își exprimă dorințele, își mărturisește durerile și își caută liniștea și mîntuirea.

Rugăciunea este una dintre cele mai profunde forme de exprimare a credinței. Puterea ei nu stă neapărat în numărul cuvintelor rostite, ci în sinceritatea, credința și starea sufletească din care acestea izvorăsc. Dumnezeu ne îndeamnă să ne rugăm cu toată ființa. Asta e rugăciunea adevărată: ,,în duh și adevăr”.

Oamenii au diferite motive de a se ruga lui Dumnezeu: din dragoste sau necesitate. Uneori, omul se roagă atunci când nu mai găsește răspunsuri, când simte că povara vieții este prea grea sau când nădejdea pare să se îndepărteze. Alteori, se roagă pentru a mulțumi, pentru a cere iertare, pentru a găsi puterea de a merge mai departe, pentru binele celor dragi, pentru iertare de păcate sau pentru a aduce slavă lui Dumnezeu.

Rugăciunea este un sprijin interior. Ea aduce liniște, siguranța comuniunii și ajuta omul să privească problemele dintr-o perspectivă diferită.

Uneori, răspunsul la o rugăciune nu vine sub forma pe care o așteptăm. Dumnezeu știe mai bine. Poate că nu se schimbă imediat situația, dar se schimbă omul se roagă, care trăiește rugăciunea. Apare răbdarea acolo unde era disperare, curajul acolo unde era frică și bucurie acolo unde părea să nu mai existe nici o ieșire.

Aceasta este una dintre cele mai profunde puteri ale rugăciunii: capacitatea de a transforma sufletul omului și de a-l menține aproape de Dumnezeu, aducându-i în suflet bucurie, mîngîiere și sfințenie.

Dar în timpul rugăciunii, omul poate avea o mulțime de gînduri. Gândurile pot deveni extrem de intense, din două pricini: din ispita celui viclean, care știe cît de mult folos, colosal, poate aduce rugăciunea și deoarece omul se concentrează asupra lucrurilor care au cea mai mare importanță pentru el și nu se concentrează pe prezența plină de slavă înfricoșătoare a lui Dumnezeu! Sfântul Ioan Scărarul ne zice: „furarea rugăciunii este împrăștierea cugetării pe nesimțite.”

Cînd cerem ceva, dacă nu ne punem toată nădejdea noastră în Dumnezeu, de a se întîmpla și a fi așa cum mai știe Domnul mai bine, atunci accentul nostru cade pe cele materiale și rugăciunea își pierde puritatea ei. În Filocalie Evagrie Ponticul ne învață: „Luptă-te să-ți ții mintea în vremea rugăciunii, surd și mut, și te vei putea ruga.”

Intensitatea unui gând nu se măsoară prin cât de tare îl rostim, ci prin cât de profund îl trăim în prezența lui Dumnezeu. Așa cum ne spune Sf. Teofan Zăvorîtul despre rugăciune: „puterea nu stă deloc în cuvinte, ci în cuget și în simțire.”

Există momente în care omul închide ochii și, în liniștea rugăciunii, simte că întreaga sa atenție se adună într-un singur punct: dorința de a fi cu Dumnezeu. Este esențial pentru a ne putea ruga: să-l vedem pe Dumnezeu înaintea noastră, în inima noastră! Nu cu închipuiri, dar prin credință!

Este bine să înțelegem că nici un gând care apare în timpul rugăciunii nu este bun. Mintea omului poate rătăci, poate reveni la griji și poate aduce la suprafață amintiri sau temeri, dorințe sau prejudecăți. Acest lucru este omenește, dar chemarea omului este de a învăța rugăciunea adevărată, sfîntă, căci „Rugăciunea înseamnă alipirea totală a inimii de Dumnezeu.” (Sf. Teofan Zăvorîtul)

Noi putem folosi foarte bine puterea gândului de a-l transforma în rugăciune! Aici descoperim o legătură profundă între credință, minte și suflet.

De exemplu, omul care se roagă pentru putere în momentele grele poate deveni mai răbdător. Cel care se roagă pentru iertare poate găsi curajul de a-și recunoaște greșelile. Cel care se roagă pentru pace poate începe să caute mai puțin conflictul și mai mult înțelegerea. Pentru că ne spune Sf. Ioan Gură de Aur: „Rugăciunea este doctorie mântuitoare, împiedecătoare a păcatelor și vindecătoare a nelegiuirilor” și tot el zice: „nimic nu are mai multă putere decât rugăciunea, nimic nu se poate asemăna cu ea.”

Așadar, rugăciunea nu înseamnă doar să cerem ca lumea din jurul nostru să se schimbe. Înseamnă și să dorim și să permitem ca ceva în interiorul nostru să se schimbe, spre bine, virtuos.

Gândul omului cu dorința de a se ruga, este un foarte bun început; rugăciunea este apropierea de Domnul, iar credința este puterea de a continua.

Puterea gândului și puterea rugăciunii sunt două dimensiuni care se pot completa profund în viața omului.

Gândurile ne influențează lumea interioară, iar rugăciunea ne sfințește și ne oferă un loc în care putem așeza aceste gânduri înaintea lui Dumnezeu. Cu cât rugăciunea este mai sinceră și mai profund trăită, cu atât omul poate simți mai puternic legătura dintre credință, nădejde, liniștea sufletească și ajutorul lui Dumnezeu.

Nu întotdeauna primim ceea ce cerem; nici Apostolul Pavel nu a primit împlinirea cererii lui de a fi vindecat de o neputință, dar adevărata forță a rugăciunii a fost aceea de a găsi puterea de a merge mai departe; cu Dumnezeu mergem mai departe  chiar și atunci când nu înțelegem totul.

Există rugăciuni pe care le rostim doar în tăcerea sufletului, iar cea mai puternică rugăciune este aceea pe care o simțim și o săvîrșim cu toată ființa noastră.

„Doamne, învață-ne să ne rugăm!” (Luca 11, 1)

Preot Nicolai Boian