Când eram mic, mergeam la biserică fără să întreb „de ce”!
Îmi aduc aminte când eram mic, mergeam cu drag la biserică în toate condițiile vremii, în toate duminicile. Iarna pe ger; toamna prin ploaie; primăvara întrecând pîrăiașele zăpezii. Mergeam la biserică pentru că simțeam că mă împlinește. Acum, fiind adult, m-am prins la gîndul că, atunci, nu conta vremea, nu conta confortul, pur și simplu mergeam la Sfânta Biserică.
Prin a. 1995, în familie aveam un automobil Moscovici 412, o mașina care astăzi nu mai este pe străzi. Friguroasă la maxim. În drum spre biserica din s. Voloave, r. Soroca, împingeam mașina pe zăpada groasă în ierni geroase, dar simțeam că nu era un timp al greutății, dar un timp dăruit, era prezentă o formă frumoasă de entuziasm. Și mai ales, aveam certitudinea că e bine primit la Dumnezeu. Asta era bucuria împlinirii. Ce altceva pot să îi ofer lui Dumnezeu decât cee ce îmi aparține: libertatea mea, dorința!; altceva nu-mi aparține. Și să știi că e bineprimit! Nu era o obligație din partea parinților de a merge la biserică, am mai scris despre asta, era o dragoste față de Biserică. Cu certitudine, cununa la toate era că aveam părinții model. Dacă cîrteau ei, mă învățam și eu să cîrtesc!
Astăzi, privind în urmă, îmi dau seama de un lucru care mă cutremură și mă luminează în același timp: atunci nu mi-am pus niciodată întrebarea ,,de ce este frig în biserică”! Nu m-am întrebat de ce trebuie să stau în picioare, de ce slujba este lungă, de ce e greu să fii atent. Nu căutam explicații și nici scuze pentru a lipsi de la biserică. Inima mea de copil era curată. De aceea ne spune Domnul Iisus Hristos, ,,De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.” (Matei 18,3) Se are în vedere inima curată și lipsa de răutate a copiilor.
Pe măsură ce creștem cu vîrsta apăr întrebările; întrebări pămîntești. Apare comparația, căutarea confortului, pretenția, cîrtirea, nemulțumirea. Acestea se leagă una de alta. Am ajuns astăzi să dorim biserici încălzite, slujbe mai scurte, predici pe gustul nostru, condiții „potrivite”. Și, fără să ne dăm seama, punem condiții întâlnirii cu Dumnezeu. Ca și cum prezența lui Dumnezeu ar depinde de temperatura din biserică sau de starea noastră de bine. Ca și cum pentru a veni la vecernie, la utrenie, la Liturghie, avem nevoie să fim convinși de cineva, sau de ceva. Dorim să fim convinși să ne întîlnim cu Dumnezeu, să slujim lui Dumnezeu!
Osteneala trupului, frigul, statul în picioare, nevoința adusă în biserică, răbdarea – devin o mică jertfă adusă lui Dumnezeu, o împlinire a cuvintelor Mântuitorului: „Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine”.
Dumnezeu nu are nevoie de osteneala noastră, noi avem nevoie să ne curățim inima prin ea. Dragostea pe care o purtăm în noi, simte nevoia să se manifeste, altfel ea se sufocă. Dacă nu simțim această nevoie de lucrare, atunci dragostea nici nu este prezentă.
Poate că astăzi avem nevoie să ne reîntoarcem la acea inimă simplă, care nu întreabă „de ce este greu?”, ci spune: „Doamne, unde să merg? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Doamne, îndreptează pașii mei și dăruiește-mi dorința și puterea de a Te urma!” Și atunci, chiar și frigul devine căldură, pentru că este încălzit de Harul lui Dumnezeu. Liturghia este Împărăția Preasfintei Treimi!
Când eram copil, poate nu înțelegeam teologia, dar trăiam credința. Nu acționam orbește. Înțelegeam totul, doar că altfel. Nu știam cuvinte mari, dar știam să stau, să ascult. Să aștept. Să mă rog. Să fiu prezent. Unde? În biserică! Și tocmai de aceea Dumnezeu era atât de aproape. Și este!
Astăzi, cred că avem nevoie să ne întoarcem la acea simplitate. La acea simplitate de a asculta Glasul lui Dumnezeu! Pur și simplu să îndeplinim Cuvîntul lui Dumnezeu. Să mergem la biserică nu pentru că ne este comod, ci pentru că ne este dor. Nu pentru că trebuie, ci pentru că e firesc!
Dragilor, nu putem să lipsim din Fața înfricoșată și plină de slavă a lui Dumnezeu.
Să nu întrebăm „de ce este greu?”, ci să ne întrebăm „unde mi-e inima?” ,,De ce astăzi nu stau în Biserică, de ce astăzi, Duminică, nu sunt la Dumnezeiasca Liturghie?”
(În fotografie, eu mic, cu tata preot Andrei Boian)
Preot Nicolai Boian
