Așa își trăiește viața preotul: din Liturghie în Liturghie

Preotul este un om chemat la Liturghie înainte de a fi chemat la orice altceva. Un om chemat nu doar la social, la caritate, la iubire, ci la slujire; la a sta în  înaintea lui Dumnezeu, cu mâinile ridicate și inima deschisă.

Preotul adevărat trăiește cu frica curată care izvorăște din evlavie. Frică care nu îngheață, dar aduce atenție. Chiar fiind împovărat, prin răbdare, preotul devine ceea ce este chemat: slujitor. Esențial rămâne ca preotul: să slujească, să slujească!

Înainte de a sluji, preotul se pregătește. Nu doar cu veșminte curate și rânduieli știute pe dinafară, ci cu o cercetare sufletească, interioară, de multe ori cu luptă nevăzută, cu post. O pregătire de a putea intra în Sfântul Altar: împăcat, fără egoism, fără gânduri lumești, cu durere pentru suflete. Lupte interioare, dar și provocări exterioare care dau năvală. Se pregătește cu pravile de rugăciuni, care pentru creștini  par lungi. Preotul se uită înăuntrul lui și vede cît e de mic, desigur în comparație cu slava lui Dumnezeu. Și totuși știe că va îndrăzni și va spune: „Binecuvântată este Împărăția Sfintei Treimi…” de parcă el ar avea vre-o putere. Și tocmai asta e frica: să știi că n-ai nici-o putere și totuși să fii trimis să chemi Preasfânta Treime: pentru că Dumnezeu dă puterea!

Preotul dorește Liturghia. Nu ca pe un program, ci ca pe aer. Ca o împlinire. Ca pe singurul loc unde lumea mai poate fi ținută laolaltă. Liturghia nu se repetă niciodată, pentru că în plinătatea Duhului Sfânt, descoperirile sunt infinite.  Preotul crede. A crede în Dumnezeu înseamnă a te preda Lui. Din credința și trăirea lui, cuvântul are putere mai mare de a ajunge în inimi. Preotul știe că Dumnezeu vine, că este acolo, așa cum zice la ectenia din Liturghie, ,,Doamne, Care ai primit Jertfa aceasta în Jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri „, adică care a-i primit-o deja! Extraordinar! Înfricoșător!

În altar, la Proscomidie, preotul actualizează Jertfa: ,,Junghie-Se Mielul lui Dumnezeu”. Sfânta Liturghie nu este spectacol, teatru sau piesă de aplauze. Este mare păcat să devină deprindere. Liturghia este poruncă: ,,întru pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos”. Este pomenirea morții Celui pe care Îl iubești mai mult decât pe tine, a Domnului Iisus Hristos. Și când străpunge Agnețul (prescura-pâine pregătită pentru Sfînta Împărtășanie), preotul știe că actualizează rănile Crucii. Face asta din dragoste pentru o lume păcătoasă, îndărătnicită, care nu dorește să se alăture lui Hristos. Preotul știe: asta e cel mai mult ce poți face pentru lume: Sfînta Liturghie. Fără Euharistie, demonii ar face din oameni animale. Fără Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, am fi definitiv pierduți. Oamenii fără liturghie devin ,,sălbatici”: în comportament, vorbă, gîndire; devin opaci, reci, necredincioși, lipsiți de înțelepciune. Oamenii care nu au dobândit pe Duhul Sfînt sunt morți sufletește.

Liturghisind, preotului, îi vine o dorință: dorința de a sluji bine. Mai bine. De a nu grăbi slujba. De a nu minți cu gesturile văzute. De a trăi slujba. De a nu transforma focul în rutină, în deprindere. Preotul adevărat nu vrea „să finiseze  Liturghia”. El vrea să ,,rămână” în ea și Liturghia să rămână în el. Liturghie după Liturghie. Să o slujească întreagă. Să nu scape nimic. Preotul știe că fiecare ectenie și fiecare cuvînt al rugăciunii din liturghie e un strigăt al lumii, fiecare rugăciune, fiecare „Doamne miluiește” e ultima nădejde a cuiva, e un glas al întregii lumi pus într-o rugăciune, într-un pomelnic.

Fiecare nume pomenit are o istorie, o durere, o dorință. Fiecare suflet așteptând rugăciunea Bisericii, își pune nădejde tare în darul de Sus: Liturghia, și așteaptă preotul să slujească.

Așa își trăiește viața preotul: din Liturghie în Liturghie. Moare de fiecare dată cu Hristos și învie de fiecare dată cu Hristos. Uneori Hristos îi acoperă ochii, ca la ucenicii care mergeau spre satul Emaus, ca să nu vadă tot. Să nu înțeleagă tot, deodată, ci doar să-și îndeplinească chemarea, slujirea. Îl păzește Domnul, că n-ar rezista. Îl iubește Domnul că e sluga lui aleasă.

Sigur, mai sunt persoane false. Există și funcționari ai Altarului, nu slujitori; colecționari de decorații, cei care exagerează fără înțelepciune, neglijenți, care aduc sminteală. Timpul arată adevărul. Iar inimile le știu doar Dumnezeu și nu avem dreptul să judecăm pe nimeni, dar mai ales pe preoți! Per ansamblu toți suntem nevrednici în comparație cu măreția Slavei lui Dumnezeu, dar nu trebuie să fim nepăsători față de slujire și mîntuirea sufletească personală și a credincioșilor. Aici este marea diferență, între străduință și nepăsare!

Preotul este omul-Liturghie. Omul fricii curate de Dumnezeu. Omul dorinței de a fi cu Dumnezeu. Omul care slujește cu dragoste și se consumă pe sine ca să rămână aprins focul credinței, al nădejdii, al rugăciunii, al iertării. Focul  Liturghiei.

Rugați-vă pentru mine, ca să fiu ceea ce sunt chemat.

preot Nicolai Boian