Tăcerea gălăgioasă: O reflecție asupra liniștii interioare într-o lume zgomotoasă
Când spun cuvântul tăcere, implicit mă gândesc la liniște. Văd o mulțime de oameni tăcuți, dar care se descoperă a fi plini de tristețe. Mă întîlnesc cu o mulțime de oameni veseli, dar de fapt, ei încearcă să-și înăbușe poverile cotidiene.
Într-o epocă dominată de zgomotul tehnologiei, al posesiunii, al vorbăriei în exces și al agitației permanente, tăcerea pare a fi un lux pe care puțini își permit sau și-l doresc. Există un paradox care ne înconjoară: o „tăcere gălăgioasă”, o aparență de liniște care, de fapt, este plină de zgomot interior. Un război intern care agită inima și sângele. Această tăcere gălăgioasă nu este liniștea adevărată pe care o caută sufletul nostru, ci o imitație care ne poate amăgi și ne poate îndepărta de la esența vieții duhovnicești. Tăcere plină de gânduri rele și emoții negative. Patimi care ne luptă.
Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață că tăcerea adevărată nu este doar absența cuvintelor sau a zgomotului exterior, ci o stare de pace interioară, de comuniune cu Dumnezeu. Locul inimii nu rămâne niciodată gol. Mintea fără de Dumnezeu îndat este asaltată și cucerită de diavoli. Tăcerea adevărată poate fi realizată doar prin și în rugăciune. Sfântul Isaac Sirul spunea: „Tăcerea este taina veacului viitor, iar cuvintele sunt uneltele acestui veac.” Prin aceste cuvinte, el ne arată că tăcerea duhovnicească este o anticipare a Raiului, o stare în care sufletul se odihnește în prezența lui Dumnezeu, departe de zgomotul și de vanitatea lumii. Și, în același timp, sufletul devine și el loc de odihnă pentru Dumnezeu.
Tăcerea gălăgioasă este exact opusul acestei liniști duhovnicești. Este o tăcere plină de gânduri zbuciumate, de neliniști, de dorințe neîmplinite și de întrebări fără răspuns. Așteptările nasc dezamăgiri. Mândria naște monștri. Chiar dacă exteriorul pare calm, în tăcerea plină de extreme, sufletul nu găsește odihnă, ci este mereu agitat. Această stare este descrisă de Sfântul Ioan Scărarul în „Scara Raiului”: „Cine nu a dobândit tăcerea, chiar dacă tace cu gura, vorbește în gândul său.” Astfel, tăcerea gălăgioasă este o tăcere falsă, care nu aduce pace, ci doar iluzia acesteia.
Pentru a depăși această tăcere gălăgioasă, trebuie să căutăm tăcerea adevărată, cea care vine din relația autentică cu Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă: „Fugi de zgomotul lumii și retrage-te în tăcere, căci în tăcere vei găsi pe Dumnezeu.” Această tăcere nu înseamnă izolare sau neglijarea responsabilităților noastre, ci o stare de veghe și de prezență în fața lui Dumnezeu, în care gândurile noastre se aliniază cu voința Sa. Simțământul că Dumnezeu este prezent în fața noastră în fiecare clipă.
Tăcerea adevărată este, de asemenea, o tăcere plină de iubire. Sfântul Paisie Velicikovski spunea: „Tăcerea nu este doar să nu vorbești, ci să ai inimă plină de iubire și compasiune pentru cei din jur.” Astfel, tăcerea nu este o evitare a lumii, ci o transformare a ei prin prezența lui Dumnezeu în noi. Este o tăcere care vorbește mai mult decât orice cuvinte, pentru că este plină de har și de bunătate.
Dealtfel, cuvintele sunt sărace, iar tăcerea este mult mai bogată. Vă dau un exemplu: la o ceartă cu un prieten poți spune multe cuvinte, dar el nu-ți răspunde nimic. Tace. După cîteva minute, cu atenție , poți observa că el a avut dreptate. Tăcerea a valorat mai mult ca cuvintele.
Ca creștini, suntem chemați să căutăm tăcerea adevărată, cea care ne aduce mai aproape de Dumnezeu și ne umple sufletul de pace. Să nu ne mulțumim cu o tăcere aparentă, plină de zgomot interior, ci să căutăm tăcerea care ne transformă și ne face să reflectăm lumina lui Hristos în lume.
Sfântul Petru Damaskin ne îndeamnă: „Tăcerea (cu Dumnezeu) este mama rugăciunii, scutul împotriva ispitelor și ușa către împărăția cerurilor.”
Să nu ne temem să intrăm în această tăcere sfântă, pentru că în ea vom găsi adevărata pace și bucurie, care vin de la Dumnezeu.
Dumnezeu ne citește inimile nu cuvintele.
Preot Nicolai Boian