Nu duceți singuri dificultățile voastre!
Nu cedăm de multe ori în fața multor dificultăți ale vieții și ne avântăm în lupta cu ele, fără a evalua capacitatea noastră și dimensiunea problemei. Luăm totul asupra noastră. Încercăm să avem, să dăm toate răspunsurile. Încercăm să le reușim pe toate. Depunem eforturi să fim buni, poate cei mai buni sau mereu buni, fără a ne recunoaște greșelile și incapacitățile; fără a asculta sfaturi deoarece credem că tot efortul nostru se îndreaptă spre binele comun. Momentul devine tragic atunci când nereușita nu ne aduce smerenie care să nască rugăciunea, dar cădem pradă tristeții și deznădejdii.
De exemplu: ne putem consuma complet pentru o anumită cauză, care la sfârșit să nu fie necesară sau durata vieții ei să fie una foarte scurtă, sub așteptările noastre.
Știm care e binele esențial, cel mai necesar? Știm pentru ce alergăm, muncim? Pentru ce fel de bine și pentru binele cui? Știm cum este mai bine? Dumnezeu ne vorbește prin proorocul Isaia și ne spune că Legea Lui este viața și neascultarea este suferința: „Iată odihna, să se odihnească cel care este obosit.” (Isaia 28, 12)
Mereu suntem îndemnați să nu cedem în fața vieții, să fim perseverenți, harnici, puternici. Este adevărat. Este bine. Dar să existe o limită a bunului simț. Nimic să nu ne depășească. Ar trebuie să existe și timpuri când cedem; când trebuie să spunem, ,,Doamne nu știu cum să fac. Doamne nu sunt capabil: dacă e Voia Ta să realizez: ajut-mă!” Dacă nu e al nostru trebuie să ne smerim și să ne recunoaștem neputința. Nu rămânem indiferenți dar învățăm smerenia. Nu devenim lenoși, trândavi, lăsători, nepăsători, dar învățăm discernământul. Nu avem voie să ne întristăm pentu nimic în lume: în aceste momente trebuie să ne rugăm. Cu cât e mai mare problema și necesitatea, cu atât să ne rugăm mai fierbinte, mai sincer, mai profund, cu toată ființa noastră. Foarte simplu: ai o problemă, te duci, iai cartea de rugăciuni în mână și începi să te rogi. Faci asta până nu simți mângâiere sufletească și răspuns de la Dumnezeu. Dumnezeu are toate răspunsurile care nouă ne par că sunt cu neputință. ,,Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte.” (Filipeni 4, 12)
Nu avem smerenie, adică înțelepciunea de a avedea lucrurile așa cum sunt ele în esența lor! Înțelepciunea adevărată este dar de Sus. Atunci când nu avem smerenie, care numaidecât este împletită cu credință tare în Dumnezeu, Care le știe și le poate pe toate, noi descurajăm, cădem, cedăm. De exemplu, ca părinte nu poți purta toată povara copiilor; ca creștin iubitor, nu poți purta toată povara tuturor păcătoșilor, asta a făcut-o doar Hristos, dar noi, ne rugăm Lui, pentru a ne dărui să facem ce este al nostru, iar El să facă minunea.
Mândria ne face să credem că suntem responsabili de lucruri mari, importante, de salvarea celorlalți, de salvarea lumii. Și, așa, uităm de noi. Uităm să facem un bine mic și căutăm să răsturnăm munții. Mândria împovărează omul cu așteptări mari, laude, răsplăți. Să cerem lui Dumnezeu să ajute la rezolvarea problemelor noastre. Noi, ca oameni, facem totul ce ne stă în putere, pentru a arăta hărnicie și înțelepciune, dar cerem ca în toate să ajute Domnul, arătând prin aceasta credință, evlavie, smerenie și iubire în fața lui Dumnezeu.
Nu duceți singuri dificultățile Voastre. Umerii noștri sunt prea slabi, iar Hristos ne zice, ,,Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.” (Sfânta Evanghelie după Matei 11, 28) Plecați genunchii spre Domnul și rugați-L cu toată ființa să vă ajute și El, Domnul Milei, numaidecât vă va dărui ajutorul Său!
Preot Nicolai Boian
