Conștientizarea neputinței omenești și Atotputerniciei Dumnezeiești-aripi pentru rugăciune
Sfînta Evanghelie de Duminică, prin pilda Vameșului și a Fariseului, ne aduce aminte încă odată și ne arată cît de păgubitoare ne este mîndria și cît de plăcută este smerenia care se transformă în rugăciune.
Două aspecte sunt foarte importante pentru certificarea rugăciunii ca bineprimită în fața Bunului Dumnezeu.
- Pentru a ne putea ruga, și pentru ca rugăciunea să fie curată este necesar ca noi să conștientizăm neputința noastră. Suntem oameni limitați, dependenți sufletește din cauza patimilor, săraci fără harul Sfîntului Duh și tîrîndu-ne fără aripile dragostei. Suntem păcătoși, mici, trecători prin această viață! Trebuie să conștientizăm că suntem oameni neputincioși! În acest context, noi ne dăm seama că avem nevoie de Cineva Superior, Suprem, o Divinitate, Care să ne ajute și această Putere Supranatarulă este Dumnezeul nostru, al creștinilor, un Dumnezeu personal și Dragostea desăvărșită.
- Este necesar să conștientizăm, să mărturisim și să credem că Dumnezeu este Atotputernic! Dumnezeu pe toate le poate, le proniază, le luminează, le îngăduie. Dumnezeu este Dătătorul a tot binele și Înțeleptul Chivernisitor al vieții noastre. Chiar și atunci cînd Dumnezeu ne permite în viață greutăți, necazuri, cînd îngăduie ca să fim ispitiți, o face din marea Sa dragoste pentru noi, în scop pedagogic, ca noi să ne desăvîrșim, să creștem să astfel să ajungem în comuniune cu Dumnezeul Iubirii! Deci, în starea noastră de neputință și păcătoșenie, trebuie să mărturisim că Dumnezeul Iertării și Izvorul Binelui este Atotputernic și Omniprezent.
În acest fel, simțindu-ne neputincioși, am cere totdeauna ajutorul lui Dumnezeu. Nu am putea să trăim, să respirăm, să ne mișcăm, să gîndim fără Dumnezeu. Dacă am admite că toate sunt date de Domnul, fiecare clipă a vieții noastre, ,,nu pentru dreptățile noastre dar după iubirea și mila Domnlui” cum spune Sf. Vasile cel Mare, atunci nu am mai avea motiv, ocazie, pretext sau succes, timp, în care să putem spune că noi am făcut, am realizat și nu Dumnezeu!
Atunci cînd noi uităm aceste două momente importante că, suntem creatură, creați din iubire pentru a răspunde iubirii, neputincioși și numai Dumnezeu este Creatorul, Ființa Supremă, Liberă, Atotcuprinzătoare și Mișcătoare, în momentul acestei uitări și nepăsări, devenim jalnici, deoarece ne mîndrim cu ce nu este al nostru: bogăție, sănătate, putere, timp, înțelepciune.
Dumnezeu iubește faptele bune ale fariselui și ne îndeamnă și pe noi să le facem dar ne cheamă să nu condamnăm, să nu judecăm și să nu ne mîndrim. Dumnezeu nu iubește și nu aprobă faptele de lăcomie, apăsare și nedreptate ale vameșului dar așteaptă de la fiecare om: pocăință, or aceasta poate izvorî numai dintr-o inimă smerită-unica ,,pe care Dumnezeu nu o va urgisi!”
„Întâia temelie pentru ca omul să desluşească şi să deosebească adevărul este smerenia.” spune Sf. Porfirie Kapsolivitul. Iar academicianul autohton, Nicolaie Dabija, exprimă o definiție foarte frumoasă: „Demnitatea umană a credinciosului e manifestată prin umilinţă, înălţarea – prin căderea în genunchi; mândria – prin lipsa de orgolii; cunoaşterea – prin faptul că nu raportează toate lucrurile la sine, ci la Dumnezeu; perfecţiunea – prin armonia dintre gând, vorbă şi faptă.”
Astfel spus, sintetizăm că mîndria este mama insuccesului, a depărtării de Dumnezeu și a împietririi omenești pe cînd smerenia, lucru înălțător, cu putere enormă dar ascunsă înăuntru, este cea mai bineplăcută virtute în fața oamenilor și a lui Dumnezeu, așa cum ne spune Sf. Ioan Gură de Aur că, „Pe când mândria este moartea virtuților și viața păcatelor, smerenia este moartea păcatelor și viața virtuților!”
Preot Boian Nicolai
