Hristos nu ne spune „nu suferi”, ci „vino cu Mine în suferință”; și spune, ,,sunt cu tine în suferință”!
O tragedie care a șocat lumea zilele acestea.
În Australia de Vest, o familie de patru persoane, părinții 50 și 49 de ani și cei doi fii ai lor, Leon (16 ani) și Otis (14 ani) găsiți toți fără viață în locuința lor.
Părinții i-au ucis pe copii apoi s-au sinucis.
Copiii erau copii cu nevoi speciale (autism). Tragedia a generat apeluri publice în toată lumea. Pentru că e la fel peste tot. Suntem cam aceiași peste tot și în toate timpurile. Nu știu dacă ați observat. Sau dacă înțelegeți. Ne tot repetăm poate poate ni se va deschide mintea vreodată… Mai e mult.
Tragedia care a zguduit Australia de Vest nu este doar o știre. Este o rană deschisă în trupul lumii. Într-o lume fără Dumnezeu. Patru vieți stinse, doi copii vulnerabili, doi părinți copleșiți. Dincolo de statistici, dincolo de explicații psihologice sau sociale, rămâne un strigăt mut: până unde poate duce suferința omul singur?
Suntem tentați să căutăm vinovați, să judecăm, să tragem concluzii rapide. Dar adevărul este că această tragedie ne privește pe toți. Pentru că, așa cum s-a spus, suntem cam aceiași peste tot și în toate timpurile. Aceeași inimă fragilă. Aceeași limită. Aceeași oboseală care, atunci când nu mai găsește sens, se transformă în disperare.
Creștinismul autentic este mîntuire, salvarea sufletească. El nu ne promite o viață fără suferință. Dimpotrivă. Evanghelia începe cu o Cruce, cu Crucea lui Hristos. Cu un Dumnezeu care nu explică durerea de la distanță, ci o asumă. Hristos nu ne spune „nu suferi”, ci „vino cu Mine în suferință”; și spune, ,,sunt cu tine în suferință”! Aici este diferența uriașă. Suferința fără Dumnezeu devine absurd, greutate fără direcție, noapte fără dimineață, întuneric fără soare și lumină. Suferința cu Hristos capătă sens, chiar dacă nu capătă imediat explicații. Nu înseamnă resemnare, ci nădejde. Înseamnă să știi că nu ești singur în lupta ta, că lacrimile tale sunt văzute, că neputința ta nu e rușinoasă. Fără Dumnezeu, omul rămâne singur cu povara lui. Și sunt poveri care, purtate singur, zdrobesc.
Acești părinți, acești copii, această familie ne arată cât de fragil este omul atunci când nu mai vede ieșirea, cînd nu are nădejde. Este un semnal de alarmă pentru o lume care predică autosuficiența, dar uită să vorbească despre sprijin, despre comunitate, despre rugăciune, despre har, despre Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.
Adevărul este acesta: fără Dumnezeu nu poți duce suferința până la capăt. Poți rezista o vreme. Poți funcționa. Dar când vine crucea mare, când nu mai ai resurse, când iubirea ta este pusă la încercare până la sânge, atunci ai nevoie de mai mult decât puterile tale. Ai nevoie de sens. Ai nevoie de Hristos. Roagă-te cînd îți este bine ca să ai putere să treci când îți este greu. Ai nevoie să vezi zîmbetul și nu durerea. Ai nevoie să vezi chipul lui Dumnezeu în celălalt orice om! Chipul bun și blînd. Suferința vine în viața fiecărui om: omul cu credință o depășește, omul fără credința în Dumnezeu se împiedică.
În fața acestor tragedii, poate nu ni se cere să avem răspunsuri, ci să avem inimă, să avem rugăciune, să avem nădejde. Să ne întrebăm dacă vedem suferința de lângă noi, dacă suntem prezenți, dacă ne rugăm, dacă întindem o mână de ajutor. Dacă suntem cu Hristos!
Acolo unde omul nu mai poate, Dumnezeu începe. Important să fim cu Dumnezeu!
preot Nicolai Boian
