Ea te cuprinde, te îmbrățișează, te îmbărbătează, te lasă, te trădează, ți se face cît un fir de ac, ți se duce în călcîi, îți umple sufletul, îți cuprinde trupul, ființa, te bucură, te îndurerează, te inspiră!

Iubești, urăști, ți-e dor, ierți, visezi, dăruiești…

Asculți de ea și vrei să fugi. Îi mulțumești pentru iubire și vrei să n-o simți din cauza trădării și urii. E atît de mare că tot universul, cu calea lactee și toate ființele pot să încapă în ea! Ba mai mult, în ea poată să încapă și Dumnezeu! Dar în același timp poate fi atît de mică încît să nu poată izvorî nici o fărîmă de iertare! Din vistieria ei omul le scoate pe toate: pe cele bune și pe cele rele: binecuvîntări și blesteme, poezii și înjurături, laude și ocări. Din pornirile ei omul devine fățarnic, mînios, mîndru, laș sau vesel, devotat, binevoitor, milostiv, iubitor. Citeste mai mult →