Părerile de rău, lipsite de darul iertării, sunt o plasă apăsătoare peste omul liber

În viața de zi cu zi, avem două feluri de regrete: pentru că ai făcut ceva și pentru ceea ce puteai să faci și nu ai făcut!

Părerile de rău, lipsite de darul iertării, sunt ca o plasă apăsătoare peste omul liber.

Regretul pentru ocazia pierdută de a face o virtute, trebuie să fie o lecție.

Dar regretul nu este tămăduitor, iar noi nu avem voie să ne îmbolnăvim sufletul. Regretul te micșorează, te limitează, îți i-a puterea să mai încerci, te face să te simți străin! Regretul este incomplet în acțiune. ,,Părerile de rău din suflet n-ai voie să-ți înăbușești, ci să le-mpaci cu-mbrățișarea acelor care îi jignești”, zice poetul Traian Dorz.

Puterea succesului nu stă în regret, dar, în schimbare, de a face (mai) corect! Regretul, dacă e cazul să fie, trebuie să fie în forma următoare: părere de rău cu conștientizarea greșelii și hotărârea ca, fiind curajos, data viitoare să nu mai repeți greșeala. Apoi trebuie să crezi că ,,data viitoare” va mai fi și ea este acum.

Înfruntarea trebuie să fie dată cu viciul, cu patima, cu răul! Părerea de rău trebuie să fie legată numai de păcat: să îți pară rău pentru că ai săvârșit păcatul.

Regretul că nu ai făcut păcatul, niciodată nu este bun, dar el totdeauna își va face apariția: el este îndemnul mereu actual ca să revii la păcat. Omului păcătos îi va părea rău pentru ocaziile în care ar fi putut primi plăcere trupească, pe care le-a avut și le-a pierdut.

Regretul, părerea de rău, căința, sunt doar un început al pocăinței. Roadele se coc sub lacrima pocăinței. În același timp, dacă ne oprim doar la părere de rău, putem coace deznădejdea, cea mai gravă formă a necredinței și jignire adusă lui Dumnezeu.

Mulți încurcă regretul cu pocăința sau acordă pocăinței caracteristicile unei păreri de rău, lucru greșit. Oamenii văd pocăința ca o izolare totală de tot ce este rău – și probabil așa și este – iar oamenii se tem să piardă păcatul pe care îl iubesc atât de mult.

Regretul te aduce la starea de învinovățire și prin aceasta devii infantil. Apar frici, necredință, tulburări. Regretul se termină în sine însuși și sfârșitul lui este lipsit de viață. Pe când pocăința îți aduce darul iertării. ,,Darul iertării e darul tămăduirii”, predica mitropolitul Antonie de Suroj.

Pocăința nu este umilință devoratoare și destructivă. Pocăința nu este sumbră. Pocăința nu este tristețe fără mângâiere. Pocăința creștinească este tristețe pentru că îți vezi păcatul și părându-ți rău pentru săvârșirea lui, îți ceri iertare și în același timp, dând dovadă de credință, vezi bucuria iertării, pe care ți-o dă Hristos!

Pocăința este bucuria Învierii. Ea aduce nădejde în sufletul omului. Inima se umple de siguranță: omul își reface prietenia cu Dumnezeu! Pocăința spune ,,Doamne, Tu știi toate, știi că am greșit, dar știi că Te iubesc!”

preot Nicolai Boian

Distribuie! Fii de folos și pentru alții!

Share to Google Plus
Share to LiveJournal
Share to MyWorld
Share to Odnoklassniki
Share to Yandex

You may also like...

Lasă un răspuns

Войти с помощью: 

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Anti-spam: complete the taskWordPress CAPTCHA


%d blogeri au apreciat: